FLOARE ALBASTRA

Iar te-ai cufundat în stele
Si în nori si-n ceruri nalte?
De nu m-ai uita încalte,
Sufletul vietii mele.

In zadar râuri de soare
Gramadesti-n a ta gândire
Si câmpiile asire
Si întunecata mare;

Piramidele-nvechite
Urca-n cer vârful lor mare ?
Nu cata în departare
Fericirea ta, iubite!

Astfel zise mititica,
Dulce netezindu-mi parul.
Ah! ea spuse adevarul;
Eu am râs, n-am zis nimica.

Hai în codrul cu verdeata,
Und-izvoare plâng în vale,
Stânca sta sa se pravale
In prapastia mareata.

Acolo-n ochi de padure,
Lânga balta cea senina
Si sub trestia cea lina
Vom sedea în foi de mure.

Si mi-i spune-atunci povesti
Si minciuni cu-a ta gurita,
Eu pe-un fir de romanita
Voi cerca de ma iubesti.

Si de-a soarelui caldura
Voi fi rosie ca marul,
Mi-oi desface de-aur parul,
Sa-ti astup cu dânsul gura.

De mi-i da o sarutare,
Nime-n lume n-a s-o stie,
Caci va fi sub palarie ?
S-apoi cine treaba are!

Când prin crengi s-a fi ivit
Luna-n noaptea cea de vara,
Mi-i tinea de subsuoara,
Te-oi tinea de dupa gât.

Pe carare-n bolti de frunze,
Apucând spre sat în vale,
Ne-om da sarutari pe cale,
Dulci ca florile ascunse.

Si sosind l-al portii prag,
Vom vorbi-n întunecime;
Grija noastra n-aib-o nime,
Cui ce-i pasa ca-mi esti drag?

Inc-o gura ? si dispare...
Ca un stâlp eu stam în luna!
Ce frumoasa, ce nebuna
E albastra-mi, dulce floare!

Si te-ai dus, dulce minune,
S-a murit iubirea noastra ?
Floare-albastra! floare-albastra!...
Totusi este trist în lume!